Nu mi-am pierdut speranţa!

Chiar dacă doctorii din România nu mi-au dat nici o şansă de recuperare, mami şi tati au a aflat că o clinică din Ucraina face tratamente pentru copilaşi ca mine.

Cum noi suntem o familie nevoiaşă, părinţii au făcut credite ca să putem merge la tratament. Oamenii inimoşi de la noi din comună ne-au ajutat şi ei, aşa că am fost la două şedinţe de tratament, în octombrie 2008 şi ianuarie 2009.

Medicii de acolo au făcut minuni şi ne-au dat speranţe. Imaginaţi-vă că acum câteva luni nu puteam ţine căpşorul drept, iar să prind în mânuţă o jucărie era doar un vis al mamei...

Nici nu vă puteţi închipui ce fericiţi au fost mami şi tati când au văut că tratamentul dă rezultate. Ca să vă convingeţi, pute citi aici raportul medicilor din Ucraina, care spune că am făcut progrese.

În iunie ar trebui să mă întorc în Ucraina pentru o nouă şedinţă de tratament, una dintre cele opt sau zece de care mai am nevoie, numai că mami şi tati nu mai au de unde face rost de bani.

Acum, ca să pot merge din nou la tratament, am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Vă rog tare mult, dacă puteţi, să mă ajutaţi să mă pot bucura şi eu, măcar puţin, de copilărie.

O campanie umanitară iniţiată şi susţinută de